90 de ani de istorie pentru Poli...

...Cea mai iubită echipă din Timişoara s-a născut pe 4 decembrie 1921, în vremea în care fotbalul se juca din plăcere, cu mingi din petice, cu câteva luni înainte ca în oraşul de pe Bega să ajungă primul titlu de campioană a României.
Politehnica şi-a petrecut primele două decenii din existenţă în umbra concitadinelor Chinezul şi Ripensia, care au cucerit împreună, între 1922 şi 1938, zece campionate. Cu toate acestea, statutul de trupă studenţească, dar şi cel de echipă românească au ajutat-o să câştige o simpatie tot mai mare în oraş. "Poli s-a înfiinţat la câţiva ani după Marea Unire, ca un răspuns al majorităţii române din Banat la echipele Chinezul, CAMT sau RGMT, formate din minorităţile prietene conlocuitoare. A fost viziunea fondatorilor ei, Traian Lalescu, I. Zăgănescu şi Victor Vlad, care au considerat sportul ca un element important al culturii şi al educaţiei" - aşa este explicată apariţia lui Poli de către omul a cărui carieră se confundă cu clubul alb-violet din Timişoara, Ion V. Ionescu.

Într-adevăr, în marea echipă a Chinezului şi-au făcut loc, cu mici excepţii, doar jucători de origine maghiară, germană sau evreiască. De altfel, în finala câştigată în 1927, pentru gruparea timişoreană nu a jucat niciun fotbalist de etnie română. În tricoul alb-negru al echipei studenţeşti au jucat în primii ani Pitea, Neamţu, Ignuţa, Sfera, Pop, Vancu, Gherga, Doboşan, Chiroiu, Negru, Franţiu, Munteanu, Deheleanu, Drăghici, Protopopescu sau Ursulescu. Aceste nume confirmă cele spuse mai sus de profesorul Ionescu, care s-a născut în 1936 şi avea s-o "întâlnească" prima dată pe Poli abia când aceasta avea 22 de ani neîmpliniţi.

Vacanţa - cauza retragerii din campionat
Poli Timişoara a fost o echipă studenţească aproape trei sferturi de secol. În primii ani, echipa nici măcar nu a avut antrenor, iar jucătorii erau studenţi (unii, chiar elevi). Poli juca pe actualul teren "Ştiinţa", între căminele facultăţii de mecanică, iar uneori, studenţii închiriau arena "Patria" sau stadionul "Banatul" (actualul "CFR").
Boemia care caracteriza această echipă a avut efecte negative, mai ales în 1941, la 20 de ani de la înfiinţarea clubului. Ziarul Gazeta sporturilor anunţa atunci că Poli a rămas fără jucători. Fiind vacanţă, unii dintre aceştia erau plecaţi în oraşele lor de origine, alţii erau în practică. Astfel, trupa studenţească s-a retras, temporar, din activitate şi a pierdut meciurile din finalul campionatului prin forfait. Era a doua retragere din competiţiile oficiale, prima (1931-1933) fiind cauzată de lipsa de fonduri.

Miezul războiului - anii afirmării
"În septembrie 1943 am văzut-o pentru prima dată pe Poli. A fost un meci cu Mica Brad, pe stadionul Banatul, câştigat cu 5-0. Andrei Rădulescu a înscris de trei ori şi Bugariu, de două ori. Se striga: «Haide, Poli!» şi «Tempo Poli!». Apăruse o nouă aspiraţie, care înlocuia spiritul Ripensiei. Poli era considerată echipa intelectualităţii burgheze timişorene. S-au ataşat mai întâi de ea studenţii, apoi şi partea spirituală, intelectuală a oraşului. Când intrau echipele pe teren, se cânta «Gaudeamus», nu poţi să uiţi aşa ceva. Campionatul naţional se desfiinţase din cauza războiului, dar în Timişoara erau 40-50 de echipe în campionatul orăşenesc" -, aşa îşi aminteşte Jackie Ionescu primul contact cu echipa care i-a marcat viaţa şi cariera.

Carţiş: "Oraşul era împărţit între CFR şi Poli"
Ioan Carţiş, fostul rector al Politehnicii, este un mare microbist, fiind alături de echipa studenţească încă din anii adolescenţei.
"A fost o rivalitate superbă cu CFR-ul. Ei aveau în componenţă o jumătate din echipa naţională, dar Poli a venit cu sufletul, era echipa mai tânără, bazată pe luptă. Meciurile se jucau pe Electrica, pe zgură, iar lumea era împărţită. CFR avea mulţi suporteri, dar şi noi aveam studenţimea, intelectualitatea şi nu numai. După 1946 a apărut cu adevărat spiritul poliştilor, iar simpatizanţii au fost din ce în ce mai mulţi după promovarea din 1948", a povestit Ioan Carţiş.

Patru decenii în alb-negru
Culorile clubului studenţesc au fost alb şi negru la înfiinţare, au devenit abia în 1960 alb-violet, culorile purtate de Chinezul în perioada interbelică. "Între '45 şi '49, echipa a schimbat mai multe culori, pentru că era sărăcie mare după război şi studenţii luau pe ei ce găseau. Apoi, o scurtă perioadă, Poli a jucat în tricouri violet cu guler şi mâneci galbene, după care s-a decis ca toate echipele studenţeşti să poarte albastru-alb. În aceste culori am jucat până în '59-'60, când a început să apară constant violetul", a spus profesorul Ion V. Ionescu.

După Marea Unire, Ardealul a revenit României, şi spiritul românesc a fost dominant. Astfel, Poli a avut mulţi simpatizanţi încă din primii ani.
Ioan Carţiş, fost rector Universitatea Politehnica

Când am ajuns antrenor la Poli, în anii 60, profesorii mi-au zis: «Jackie, echipa de fotbal e a şaptea facultate a Politehnicii!»
Jackie Ionescu, fost antrenor Poli Timişoara

În primii ani, Poli a stat în umbra celorlalte echipe din oraş. «Studenţii» au menţinut o flacără plăpândă, în aşteptare
Jackie Ionescu, fost antrenor Poli Timişoara.

sursa prosport & forumul suporterilor alb-violeti